Ginduri ravasite

Just another WordPress.com site

DRAGOBETELE MEU 24 Februarie 2017

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 11:31 am
Tags:

 Dragobetele vesteste Primavara ca soseste, Si-un prieten TE IUBESTE! Si-ti trimit din departare Un gand bun, si-o sarutare!  C&A

Cândva m-am îndrăgostit nebunește de un bărbat…

Am învățat de la el ce înseamnă fericirea și că toate cheile fericirii mele sunt în buzunarul meu. În cele câteva luni în care ne-am văzut  m-a învățat să fiu cea mai fericită femeie din lume. Mi-a spus să nu mă uit niciodată în urmă pentru că orice aș face nu ma pot întoarce în trecut.

divider

18918-mxvqyv0kxmc

 

O INTREBARE…. 23 Februarie 2017

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 8:21 am
882724bk6psgnrkm-1

Mami, mi-ar place să văd îngerasi care să-mi vorbească.

-De ce iubirea mea cea mică?

Pentru-că îngerasii pot vorbi cu păsărelele, cu florile, cu vîntu, cu soarele si luna….astfel încît ei pot să-mi povestească despre lumea lor minunată. Eu nu pot auzi ce-mi vorbeste o păsarică ce vine mereu aici la fereastra mea,….si nici floarea, nici vîntu dar nici soarele.

Stii cînd privesc o floare si mă-ndrept pentru a o rupe stiu ca o doare si mă roagă cu sigurantă să o mai las o vară in grădinuta mea.

Cînd pasărea îmi cîntă vreau să înteleg ce îmi cîntă…

Vezi mami, de asta mi-ar place să văd îngerasii si să-i înteleg ce vrea să-mi vorbească si să-mi povestească.

Cît de înăltătoare poate fi mintea unui copilas….

Putem noi cei mari să întelegem gîndurile si sentimentele unui copil, în asa fel încît să-i ducem la îndeplinire o dorintă atît de minunată?

D4394A5A6A9DCB78B0CD8F9971EAA19B

 

Povestea ghiocelului

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 8:12 am

M-am gandit cum as putea incepe sa spun povestea mea. Si am hotarat sa incep cu o alta poveste, asemanatoare.

Cu mult, mult timp in urma doua seminte stateau culcate in pamantul rece, asteptand sa treaca timpul si sa incolteasca. “Tu, ce vei fi cand vei creste?” intreba una din ele. “Nu stiu.” raspunse cealalta. “Cat despre mine”, spuse prima samanta, “eu vreau să fiu un trandafir. Nimic nu se aseamana cu un trandafir splendid. Toata lumea ma va iubi atunci.” A mai trecut o zi sau două si prima samanta a simtit cum creste si si-a luat ramas bun de la cealalta samanta. S-a impins drept in sus, pana cand a simtit că a iesit in aer curat, si a respirat cu nesat aerul rece, dar proaspat. Nu putea vedea inca nimic, caci nu inflorise. A mai crescut si a mai crescut si isi tinea mereu capul in sus cu fermitate. Voia ca primul pe care sa-l vada sa fie cerul, iar pamantul sa ramana sub ea. Dupa o vreme, intr-o dimineata si-a deschis ochii. Cerul era deasupra capului ei, dar vai, ea nu era un trandafir, ci o floare maruntica alba. Ii venea si mai mult sa isi aplece capul si sa planga. Dar s-a impotrivit si a incercat din greu sa isi deschida ochii, sa-si tina capul drept în sus si sa priveasca din plin la cer. Isi simtea inima grea si un vant rece s-a napustit asupra ei si a aplecat-o spre pamant. Si floarea a vazut ca zapada acoperea totul imprejur, si nu mai era nici o alta floare in afara de ea. Cuprinsa de groaza singuratatii, isi stranse frunzele aproape. Dar în acea clipa isi aminti ce obisnuia sa spuna cealalta samanta si-si spuse siesi: “Nu-i nimic. Voi fi ceea ce pot sa fiu.” Apoi, nu s-a mai impotrivit vantului, si-a aplecat capul spre pamant, si n-a mai privit la cer ci catre zapada. Dintr-o data, vantul s-a oprit, frigul s-a risipit, iar zapada a scanteiat asemena perlelor si diamantelor. Floarea stia acum ca atintirea capului in sus o durea atat de tare, si ca trupul i s-a ivit din zapadă si ca numele-i era Strop de nea, Ghiocel. Asa ca a spus inca o data: ”Nu-i nimic.” Si a asteptat in tihna desavarsita, tot ce trebuia sa faca era sa-si atarne capul, dupa soiul ei.( „Povestea ghiocelului”, de G. MacDonald).

Sunt dintr-o familie de mijloc, cu chinuri, cu urcusuri, coboriri..cu lupte…dintr-o familie care a luptat si a cautat sa fie cit mai aproape de D-zeu..de aici am invatat si eu sa lupt, sa cred intr-o putere pe care noi, oamneii nu o vedem dar o simtim…

… am fost casatorita cu un barbat care nu era prezent, si avem doui copii plini de voiosie. Dupa ce am devenit mama, am inceput sa ma observ mai atent pe mine insami, sa recunosc invelisurile pe care cu atata migala si truda le propteam in jurul unei sine fals. In acest rastimp, am inceput sa vad limpede importanta si frumusetea rolului de mamă. Am inceput sa inteleg ca nu eu sunt centrul universului, si ca implinirea autentica nu vine din obsesia de sine ci din uitarea de sine. 

Anul acesta, voi implini virsta de 42 de ani, “un vant rece s-a nap16806657_10208808017302300_6195664743675104198_nustit” asupra-mi. Ma framantau tot felul de intrebari: ce am realizat pana acum, cum mi-ar fi aratat viata daca nu as fi renuntat la cariera, cat succes am ca si mama casnica, cum voi continua de acum incolo, ce compas voi folosi pentru deciziile de viitor. Incercam sa inteleg ce este mai important, a fi sau a face. Pana la urma, am inceput sa intrezaresc ca aceste doua dimensiuni sunt tesute impreuna, ca cine sunt primeaza fata de realizarile personale, dar totodata realizarile decurg din cine sunt. Si, in forja acestui zbucium existential mi s-a conturat o dorinta pe care Anne Lindberg o exprima cu o claritate deosebita: “vreau sa traiesc in har, cum se spune in limbajul sfintilor, cat mai mult timp posibil. Nu folosesc acest termen in sensul strict teologic. Prin har inteleg o armonie interioara, de esenta spirituala, care se poate manifesta sub forma unei armonii exterioare. As dori sa dobandesc o stare de har spiritual interior care sa-mi permita sa fiu si sa fac ceea ce mi-a harazit Dumnezeu de la inceput.” (“The Gift from the Sea”).

Acum stiu ce am de facut. Sa astept in tihna, asumandu-mi ce am fost harazita sa fiu – si sa fac.

D4394A5A6A9DCB78B0CD8F9971EAA19B

 

 

LA MULTI ANI FETITA MEA!

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 7:54 am
755765i9j1sctvei

creion2Am căutat în cufărul inimii mele povestile care m-au întărit pe parcursul acestor ani. Dar.. răscolind nu am putut da de nici una. În toate existau teama, ba mai mult o ascundeam după o mică încredere , sperantă, iubire făcînd astfel din culoarea vie rosie una vinetie, din galben un portocaliu stînjeniu…din albastru deschis unul închis.

Dar… din tot griul ăsta, D-zeu mi-a arătat pt a nu stiu cîta oară că am si eu locul meu sub soare. Cu căderi si ridicări am tinut în bratele mele cei mai frumosi copii. O fetita care cîndva era o mogildeată,…azi o adolescentă în toată fierea ei. La fel ca mămicuta ei a avut un drum plin de urcusuri, dar si de caderi. Ce o diferentia pe ea fata de mine era curajul ei, puterea de a lupta si înfrunta lumea făra a avea o teamă. Cînd ploile dădeau năvală în sufletelul ei, inima o îndemna să se scufunde în cîntul notelor de strună.

Mereu cînta,…cînta si tot cînta si pe chipul ei mai schita un zimbet ca si cum dorea să-mi arate cît de puternică era ea, cerîndu-mi si mie acelasi lucru….să ZIMBESC.

Dar zimbetul meu niciodată nu se arăta pe fata mea. Acum regret… dar…în acelasi timp am învătat o minunată lectie:

– Cînd furtunile vin eu să le înfrunt cu un ZÎMBET si NEPĂSARE lăsîndu-mă dusă în melacancolia notelor muzicale.

Azi sînt puternică datorită ei si tot azi sunt cea mai fericită mamă ,puiutul meu azi e om mare.

LA MULTI ANI DRAG COPIL! mama te iubeste azi,mîine si pentru totdeauna