Ginduri ravasite

Just another WordPress.com site

O carte minunata in miinile mele 23 Ianuarie 2017

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 4:08 pm

KODAK Digital Still CameraRomanul lui Richard Flanagan nu poate fi pe gustul oricui, căci poate părea uşor siropos sau prea melodramatic dacă nu te laşi sedus de vraja artei scriitoriceşti în sine, dar, pe mine, atmosfera tristă şi descrierile delicate m-au cucerit de la primele pagini.

În centrul acestei poveşti o avem pe Sonja Buloh, o femeie de 38 ani care rătăceşte prin viaţă, captivă printre amintirile din copilărie de care nu reuşeşte să se desprindă. Figura marcantă a tătălui beţiv şi violent, Bojan, dar şi a mamei absente, Maria, se contopesc precum lemnul şi dantela (elemente metaforice definitorii pentru personalitatea fiecăruia) în conştiinţa Sonjei, ea repetând astfel tiparele părinţilor, oscilând constant între statornicia lucrurile ce pot fi brutale (lemnul) şi libertatea teoretică oferită de părăsirea unui loc sau a unei persoane (dantela):

Şi, cu gestul acela, mirosul de ramuri de eucalipt şi de foc începu să se piardă în trecut, foşnetul zăpezii să se estompeze, iar recuzita magicianului, acoperită de dantelă şi speranţa pe care o promitea, să se îndepărteze odată cu amintirea, Maria păşind afară în întunericul măturat de ninsoare, uşa deschizându-se deja, aşa cum visa Sonja mereu: dantela dispărea pentru totdeauna.

Să bați din palme cu o singură mână este un amestec de agonie şi momente sublime de fericire, construit pe baza relaţiei complicate dintre tată şi fiică. Sonja pendulează între dorinţa de a-şi ierta şi înţelege tatăl alcoolic, şi încrederea naivă că mama ei s-ar putea întoarce, în ciuda abandonării sale la vârsta de doar trei ani. Regresia în trecut este o călătorie spre sine ce o ajută să înţeleagă, de exemplu, de ce nu poate să menţină o relaţie adultă stabilă. Viaţa Sonjei pe tărâmul îndepărtat al Tasmaniei, un loc ce frânge destinul imigranţilor, care amorţeşte şi anihilează orice speranţă, porneşte ca un exod spre Pământul făgăduinţei, când, în urma celui de-al doilea război mondial, tinerii săi părinţi ajung aici în căutarea unei lumi mai bune. Ceea ce nu ştiau Maria şi Bojan este că, distanţarea geografică nu îi ajută să se îndepărteze deloc de ororile trăite în Slovenia, ci, dimpotrivă, este doar un loc îndepărtat în care trăiesc înstrăinaţi de propriile sentimente. Hobart, colonia postbelică, cu apartamentele sale concepute pentru venetici, este un spaţiu claustrofob, menit să întreţină nevoile de bază ale existenţei, dar orb la nevoile afective:

Promisiunea făcută muncitorilor imigranţi, oferta unei vieţi mai bune în Australia decât în Europa devastată de război, curcubeul înşelător al prosperităţii şi al unor vremuri mai uşoare, mai paşnice, se subţiase şi se îndepărtase, încetând să mai fie ceva real, devenind un vis caleidoscopic, amintit doar pe jumătate, pe care era mai bine să încerci să-l uiţi. Reducându-se, într-un final, la un ţipăt ascuţit şi neaşteptat, care, cu un efort susţinut, putea fi acoperit de vuietul surd al certitudinilor amare, de zi cu zi. Toată lumea se lăsa pradă gândurilor negre în Tullah, mlaştină a nefericirii, aşteptând clipa unui catharsis care să-i scape de monotonie.

[S] În spatele imaginii fragile a mamei se află o pânză densă de amintiri violente, înecată în aburii alcoolului. Legătura dintre Bojan şi Sonja este pe cât de puternică şi instinctivă, pe atât de agresivă şi ostilă. Numeroasele familii surogat în care copila creşte (Maritza Michnik, poloneza catolică, soţii Maja şi Umberto Picotti) nu fac decât să întărească şi mai mult nevoia Sonjei de iubire şi de o relaţie afectuoasă cu tatăl său. Când ajung în sfârşit să locuiască împreună, iadul şi raiul îşi dau întâlnire în acest cămin trunchiat. Pe de o parte, Bojan este tatăl atent şi iubitor, demonstrând o grijă înduioşătoare faţă de Sonja (ex: îi croieşte o rochiţă roz, cumpără pentru ea pe datorie Enciclopedia Britanică, comandă muşeţel din Slovenia pentru a-i vindeca exemele), dar, pe de altă parte, este un monstru care o supune la bătăi inimaginabile. Nevoia Sonjei de dragoste şi stabilitate, cât şi ataşamentul aproape bolnăvicios faţă de tată se răsfrâng în refuzul ca acesta să îşi refacă viaţa alături de o altă femeie, simţindu-se exclusă din intimitatea celor doi. Bojan poartă povara dispariţiei soţiei, un adevăr nemărturisit, dar şi a trecutului nefast al acesteia. Momentul confesiunii cu privire la adolescenţa mamei reprezintă un moment de egalitate între cei doi, dar şi de ruptură interioară pentru Sonja când realizează că frica, liantul dintre ei, dispare în sfârşit.

Bojan Buloh se uită la ea, la fata lui frumoasă, și simți că o iubește atât de mult, încât crezu că se va usca și va dispărea pe loc, ca și cum dragostea lui pentru ea ar fi fost un foc, iar el doar cenușa lui. Fiindcă dragostea lui pentru ea era ceva ce trecea dincolo de el, durabilă, față de efemeritatea lui solidă, față de el, care se topea în aer.

Lectura acestei cărţi oferă o bogăţie a imaginilor stilistice, de la simbolistica florii de colţ ca floare a iubirii veşnice, antiteza lemn-dantelă, până la aranjarea minuţioasă a cioburilor unei căni sparte, ca o încercare a Sonjei de a-şi recompune viaţa. Mai mult, există un episod în care naratorul suprinde dezolarea unei mame copleşite de grijile domestice, la o intensitate atât de mare, încât simţi cum trăirile tinerei mame îţi năvălesc şi îţi inundă toate cotloanele sufletului:

Nu auzeau decât suspinele mamei. Doamna Heaney îi ţinea strâns pe toţi, simţind o milă copleşitoare faţă de ei şi de ea. Apoi îi simţi pe copii lipiţi de ea ca pe o prezenţă la fel de misterioasă şi uriaşă ca însuşi universul, şi, câteva clipe, nu mai ştiu ce e timpul şi ce e ea, simţi milă şi dragoste, infinite ca universul, faţă de toate lucrurile, faţă de cei vii şi de cei morţi, de tot ce avea în el, de tot ce exista în acele clipe de graţie în ea şi în copiii ei.

Deşi finalul este unul fericit (şi un pic neverosimil), Să bați din palme cu o singură mână este, per total, o carte sfâşietor de tristă ce atinge o coardă sensibilă în fiecare, dar şi un roman al legăturilor de familie în toată durerea şi asprimea lor, pe care îl recomand pentru frumuseţea textului dar şi pentru capacitatea lui Flanagan de a convinge (sau de a manipula) cititorul cu privire la intensitatea faptelor descrise.

12524336_562649313890414_9132262005203196748_n

1131405677

 

Masca fericirii 14 Ianuarie 2017

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 5:39 pm

💞 .☕💞 *¨*••.¸¸ ¸¸💞 ¨ ☕.•*¨*••.💞 ¸¸ ☕¸ .•*¨* 💞 ☕.•*¨*.☆..
(¯`´(¯`´.¸________ღ☆ღ_________ ¸.´´¯)´´¯)
💞 ☕💞 ☕ Welcome 💞 ☕💞 ☕.•*¨*.☆..
(_¸.(_¸.´´ ¯¯¯¯¯¯¯¯ღ☆ღ¯¯¯¯¯¯¯¯¯ `´.¸_).¸_)
💞.•*☕💞.¸.☆.¸¸. 💞¨ ☕*••.💞¸ .☕ ¸.•*¨*.💞 .☕💞 *¨*••..☆..

Masca fericirii…

Azi  am sa port masca fericirii

Si la ochi am sa imi dau cu stralucire.

Am sa incerc si sa zimbesc

Chiar daca e greu…sper sa reusesc.

Azi am sa port masca fericirii

Si am sa ma prefac cit pot de bine

Sa nu se vada ca in spatele mastii ce o port

E o suferinta pe care abia o mai suport

WP_20140927_025

 

Poem

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 3:06 pm

fb_img_1484409516831

POEM PENTRU TINE

Ce fel de noapte aș putea să am?
Ce fel de noapte să-ți ofer eu ție?
Când noaptea prin nesomn aștern
Din când în când poeme pe hârtie!

Ce fel de zori ai vrea să îți ofer?
Ce fel de dimineață să ne fie?
Când eu, în loc de roua dimineții,
Aștern în zori doar lacrimi pe hârtie!

Ce fel de zi aș mai putea să-ți dau?
Ce fel de-amezi să-ți desenez sub ie?
În loc de sărutarea ce-o aștepți
Primești poeme triste pe hârtie!

Și apoi seara, ce-aș putea să-ți dau?
Când ziua iar dispare-n agonie?
O stare iți trimit spre alinare
Și poezia asta pe hârtie!

Iar miezul nopții, când va bate gongul,
Când despre noi nimeni n-o să mai știe,
Te strâng în brațe, iar pe geamuri luna
Va desena cu raza această poezie.

 

 

 

Ceea ce conteaza…

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 12:13 pm

*•.¸¸.❉••❉•.¸*¸.❉••❉•.¸*¸.❉••❉•.¸

Şi chiar dacă frumuseţea sufletului nostru este considerată naivitate…
Şi chiar dacă sensibilitatea noastră este considerată slăbiciune…
Şi chiar dacă bunătatea este considerată prostie…
Şi chiar dacă sinceritatea este adesea pedepsită…
Şi chiar dacă încrederea ne este adesea trădată…
Şi chiar dacă iertarea ne este răsplătită cu alte greşeli…
Şi chiar dacă respectul oferit este tratat cu lipsă de consideraţie…
Şi chiar dacă nu primim întotdeauna ceea ce oferim…
Şi chiar dacă la iubire ni se răspunde uneori cu indiferenţă…
noi să rămânem buni, frumoşi, sensibili, naivi, sinceri! Să credem cu toată forţa inimii în oameni, în frumos, în prietenie şi în iubire!

*•.¸¸.❉••❉•.¸*¸.❉••❉•.¸*¸.❉••❉•.¸

15400480_1375567399129885_4489321956743320805_n

 

A fost un vechi an..azi e un inceput de an 8 Ianuarie 2017

Filed under: Uncategorized — amyavadanii @ 5:46 pm

15935717_10208426343280688_1167829040_nInimă vrea și când tace. Cerul ascultă și când vorbește.
Și golul din tine se umple, minune. Atât. Nu-i nici mult. Nici puțin. E TOT.
Spui mulțumesc și te bucuri. Întotdeauna. Pentru tot. Și mai ales pentru îngăduința de a mai primi încă și încă o zi, cu toate că risipim atât de nesăbuit din ele.

Ma invaluie incetinel caldura unui gind…adun frinturi de dorinte si priviri furisate care vor deveni cit de curind cadourile vietii noastre. Va incepe un nou drum, o noua viata, o noua sansa in a gusta din fericirea ce ne este oferita in dar de cel numit prietenul nostru „Barbosu,,.

Îi tac o vreme. Îmi zburdă câteva ghidușii prin minte, dar dau mereu să le potolesc. Fac asta cel mai bine. De ani mulți. Și cam toate știm s-o facem la fel de strașnic. Răsfățăm fără să ne răsfățăm, hrănim chiar dacă poate noi flămânzim, îmbrățișăm fără să găsim blândețe și cu noi, iertăm fără avem măcar un strop de răbdare cu propriile greșeli.

E minunată bucuria celor cărora le dăruiești din tine și merită o viață întreagă priceperea asta, dar tu trebuie să nu uiți să te bucuri mai întâi pe tine, măcar și pentru a nu umbri vreodată cu așteptări darurile pe care le faci celorlalți.
Așa că eu am să-mi încep sărbătoarea, de acum chiar, cu cele mai tânjite daruri – timp pentru mine și primele cuvinte-vindecare: „e ok să greșești”, „ai făcut tot ce puteai mai bun și asta e de ajuns”, „niciodată nu e prea târziu”, „nu te îngrijora de nimic!”.

Chiar daca inca sufleul e bintuit de ingrijorare, voi cere ajutorul celui care are incredere in mine, care stie ce vrea si ce sa ofere….pt a ma putea vindeca…si eu la rindul meu sa ofer…Nu lăsa pentru mâine, nerostit și nefăptuit nici-un ”mi-e dor”, niciun ”te iubesc”, nici-un ”mulțumesc”, nici-un ”iartă-mă”!Niciodată nu știi când va fi ultimul răsărit, ultima zi, ultima clipă când vei vedea un om. Nu poți schimba, nici întârzia, nici măcar atinge asta. Tot ce poți însă face e să nu lași simțăminte nemărturisite, ori lupte nepurtate. Cât încă ești, cât încă suntem.
N-ai nimic de salvat în lumea asta până nu te salvezi pe tine. De fapt, lumea a fost deja salvată. Dă-i pace! Iar tu iubește doar! Iubește de câte ori poți, cum poți, dar iubește!(mereu mi-o spun in gind, chiar daca de multe ori nu cred)
Asta îți e puterea. Singura care nu lasă în urmă răni atunci când învinge.

Totul, orice, oricând, oricum, fie va trece, fie va rămâne. Și va fi bine.

D4394A5A6A9DCB78B0CD8F9971EAA19B